╔═══════꧁꧂═══════╗

          - Am vești noi despre Jordan. Tipul s-a sinucis și sunt ferm convinsă că asta i se datorează fostei lui, pufni Billie în timp ce-și aruncă pur și simplu telefonul pe masă. Dacă cei de la Transparent au zis că s-a sinucis, atunci e clar că asta s-a întâmplat.

          Aceasta abia dacă mai respira, dar niciunul dintre amicii ei n-au părut s-o bage în seamă, dat fiind faptul că a alergat într-un suflet de pe holurile facultății până-n cantină.

          - Vrei să zici că nu ști dacă ai comis crima sau nu? Tre' să recunosc că asta-i de-a dreptul impresionant, îi răspunse Sydney pe-un ton năclăios, având grijă să-și scoată ochelarii de soare din rucsac deîndată ce-și termină fraza.

          Toți cei trei prieteni - plus Billie, care abia ce ajunse și se așeză lângă Chase - stăteau la o masă din centrul cantinei, fără să le pese de micile detalii din jurul lor. Era abia opt fără un sfert, iar cursurile, în mod normal, incepeau la opt fix, deci aceștia aveau destul de mult timp la dispoziție pentru a discuta toate cele întâmplate de sâmbătă până luni.

          Fata cu părul alb începu să citească articolul publicat de cei de la Transparent, punând accent din zece-n zece secunde pe fiecare rând scris italic.

          Owen stătea și se uita la cei doi adolescenți din fața lui, respectiv Billie și Chase, în timp ce creața - care nu mai era creață, căci după mai multe ciondăneli cu subconștientul său hotărâse să-și îndrepte părul, scotocea prin buzunarul lateral al rucsacului. Scoase un plic micuț, plin pe jumătate cu o pudră albă cristalină.

          - Acoperiți-mă.

          - Nu. Nu face asta din nou, îi spuse Owen, încercând să-i smulgă plicul din mână într-o manieră destul de neabilă.

          - Taci din gură, râse scurt aceasta, sunt ,,curată" de aproape douăzeci și nouă de zile și-mi vine să mă arunc în gol, doar de dragul de-a mai simți ceva.

          Apoi înșfăcă o bancnotă de zece euro pe care urmă s-o ruleze între degetul mare și cel arătător cât de subțire putu.

          - Mă duc la baie, le spuse Sydney prietenilor ei, băgându-și plicul în buzunarul pantalonilor săi în carouri și asigurându-se că nimeni nu se uita la ea traversând holurile facultății, care încet-încet se umpleau cu elevi care mai de care mai obosiți.

          Insă, cu toții se uitau la ea, chiar dacă-și dori din tot sufletul să treacă neobservată prin mulțime. Îndurase destul, iar șușotelile și râsetele celor din jur erau doar niște factori mici care-i întrau pe-o ureche și-i ieșeau pe alta.

          Două fete cu părul verde se uitaseră la brunetă cu o oarecare șoimană-n priviri, afișându-și zâmbetele malițioase deîndată ce aceasta trecu pe lângă dulapurile lor. Voiau să-i capteze atenția și să poarte un dialog cu ea - căci să fim serioși, cine n-ar fi vrut să vorbească cu Sydney după toate cele întâmplate, deși fata-și păstră calmul și le arătă degetul mijlociu în momentul în care una dintre ele își făcuse curaj s-o întrebe, pe un ton zeflemitor:

          - Unde a fost Samuel atunci când bărbatul ăla te-a atins? El nu trebuia să fie eroul tău?

          Sam nu era un erou. De fapt, în povestea ei nu exista un erou, iar dacă era musai ca cineva să facă niște fapte eroice și să salveze prinții aflați la ananghie, Sydney era cea mai potrivită persoană pentru acel rol. Era mult mai dominantă decât orice alt mascul ,,urgisit" de la ea din facultate, chiar dacă cei din jur nu-i conștientizau puterea. Era ferm convinsă că putea muta munții din loc doar dacă pocnea din degete - sau cel puțin așa o făceau drogurile să gândească.

          Ușa băii care tocmai fusese trântită reprezenta ultimul sunet pe care Sydney mai voia să-l audă. Drumul până acolo deveni un adevărat coșmar, mai ales că toți cei din jurul ei îi aruncau replici acerbe. Cuvintele o loveau din plin, însă ea întodeauna reuși să le îngroape în niște felii veninoase de indiferență.

          - Acum că suntem doar noi... îi șoptise plicului pe care tocmai îl scoase din buzunar, fluturându-l de câteva ori prin aer. Să-nceapă distracția.

          Se uită de două ori în jur, urmând să împrăștie praful pe o bucată de hârtie. Luă bancnota pe care tocmai o rulase, urmând să tragă pe nas cât mai multe liniuțe de pudră albă, inundându-și creierul zălezit cu dopamină.

          O durea întreg corpul. O durea și sufletul, deși știa că aruncatul în brațele cocainei nu era nicidecum o soluție. Cu toate astea, acel drog o făcea să se simtă mai vie. Simțea cum sângele-i pulsa și-o purta prin cele mai minunate tărâmuri imaginare, hrănind-o cu schelete de idei mănoase.

          - Ce naiba faci aici?

          Aceasta auzi o voce familiară. Atât de familiară, încât nici nu se sinchisi să se lepede de tot păcatul alb pe care-l zdrobi cu brutalitate în urmă cu câteva clipe. Era Samuel Petterson. Stătea în pragul ușii și se uita la ea cu o dezamăgire care nu-l caracteriza nicidecum. Era dezamăgit? Vezi să nu, probabil că n-a dormit destul în noaptea precedentă.

          Bruneta s-a întors spre acesta, punându-și mâinile-n sân. Amândoi au izbucnit în râs, fără să realizeze că unul era perfect normal, iar celălalt era sub influența drogurilor.

          - Nu e bine ceea ce faci. Cu toate astea, vreau și eu să încerc, spuse crețul pe un ton amuzat, apropiindu-se periculos de tare de chiuveta pe care fusese așezată hârtia plină de stupefiant alb.

          - Nu, nu vrei să încerci, spuse Sydney în timp ce luă bucata de hârtie-n mână. Știu că faci asta doar pentru a-mi câștiga atenția.

          - Pământul nu se învârte în jurul tău, Mel.

          - Mel? i-o tăie fata, urmând să se strâmbe în momentul în care realizase că băiatul îi află numele mic.

          Cât timp bruneta se gândi la propriul nume și la cât de amorf suna în momentul în care Sam îndrăzni să-l pronunțe, crețul profită de ocazie, luându-i hârtia din mână și zbughind-o în una dintre cele patru băi, incuind ușa și începând să-și scotocească prin buzunare.

          - Deschide ușa, nenorocitule! urlă bruneta, începând să bată de mai multe ori cu pumnii ei mici în ușă.

          Nu s-a auzit nimic. Liniștea mignonă părea că nu se mai termină. Aceasta plutea între cei doi adolescenți, urmând să se înece în zbierăturile alerte ale lui Sydney, putrezind și urmând să piară pentru totdeauna.

          - Sam!

          Nimic.

          - Sam? spuse fata pe un ton întrebător, sprijinindu-se de suprafața rece a ușii.

          Nimic.

          - Sam! țipă aceasta înc-o dată, lăsându-se ușor în jos, ajungând pe podea. Își strânse picioarele la piept, privind în gol.

          Tot nimic.

          - Sam! scânci într-un final fata, îngropându-și fața-n palmele transpirate.

          Era speriată. Întreaga încăpere căpătă o culoare neagră, zeci de umbre macabre apărând de nicăieri. Zeci de umbre macabre începând să țiuie în urechile ei. Știa prea bine că totul era în imaginația ei, însă voia să-l audă pe Sam. Voia să-l vadă. Voia ca el s-o salveze de la înec în propriile-i frici găunoase. Era atât de fragilă, încât orice șoaptă nevinovată-i putea preschimba trupul în fărâme moarte de speranță. Acela era efectul drogurilor sau ea chiar nu putea trăi fără ajutorul băiatului?

          Deîndată ce-și alinie toate dorințele-n ordine, ușa băii se deschise brusc, fata căzând pe spate, urmând să privească lampa fluorescentă care pâlpâia odată cu inima ei. Râse. Era mult prea euforică pentru a se mai supăra, iar în momentul în care-i auzi chicotele acompaniatoare ale crețului realiză că cei doi erau pe aceeași lungime de undă. Își întoarse ușor capul într-o parte, privindu-l pe acesta cum inspiră câte-o liniuță fermecată de pe capacul toaletei, apoi râde.

          Se ridică buimacă, așezându-se lângă el și începând să-i copieze mot a mot acțiunile care-l puteau omorî în câteva clipe. El nici nu știa ce să creadă. Era pentru prima oară-n viața lui când avusese de-a face cu prietenul oricărui dependent. Era ciudat. Se simțea ciudat, mai ales că-n dreapta lui o avea pe fata care-l vindecă.

          Sufletul său pereche. Fata pe care voia cândva s-o omoare. Fata pe care-o distrugea cu iubirea lui toxică.

          - Nu mai face asta niciodată, spuse Sydney în timp ce-și șterse nasul cu mâneca murdară a hanoracului.

          - Nu știu cum reziști, îi răspunse Sam, în timp ce-și trase nasul și se holbă la fata care tocmai își dădu hanoracul jos, aranjându-și mai apoi mânecile tricoului, care părea a fi cu vreo două mărimi mai mici.

          Ambii adolescenți arătau groaznic. Chipurile albe, lipsite de orice emoție li se asortaseră cu sufletele delebile și pline de regrete.

          Clopoțelul suna cu putere, lucru care-o făcu pe brunetă să ia hârtia și s-o arunce în toaletă, așteptând ca băiatul de lângă ea să ștergă urmele universului pătat cu durere în care trăiseră pentru câteva minute. Îi întinse perechea ei de ochelari de soare, un zgomot puternic acaparându-le mințile pe jumătate curate:

          - Domnișoara Harrington și domnul Martell sunt chemați de urgența în biroul directorului.

          - Ăia nu-s prietenii tăi? o întrebă Sam cu jumătate de gură, fiind încă amorțit după întâlnire lui cu moartea.

          Sydney se alarmă imediat, scoțându-și telefonul și intrând pe Instagram. Toți cei trei prieteni ai ei erau activi, așa că se încumetă și - așa infamă cum era le scrisese un mesaj:

sydney_nelson: Ați dat de dracu'.

          Sam își puse ochelarii, încercând să ascundă faptul că ochii săi erau aproape roșii. Ajunși în fața ușii, cei doi adolescenți dăduseră dintr-o dată de Ben.

          - Acum am dat eu de dracu', șopti bruneta pentru sine, știind exact de ce roșcatul se uita așa insistent la ea și la crețul care stătea lângă ea și nici măcar nu știa pe ce planetă se află. Meditații la matematică?

          - Exact, dar se pare că ai ales să meditezi pe altcineva... spuse Ben, arcuindu-și sprâncenele, tușind fals mai apoi, pentru a se înțelege că făcea referire la Sam.

          - Eu doar o căutam pe sor-ta. Nu te ambala atât, Sydney e numai a ta acum.

          O căuta pe sora lui? Bineînțeles că o căuta. Cei doi erau împreună.

          Crețul își luă la revedere de la brunetă precum un soldat, aceasta punându-și două degetele la tâmplă și râzând. Tinerii încă erau euforici și le plăceau la nebunie personalitățile lor îmbibate-n fericire alterată.

          - Nu vreau să par insistent, mai ales că n-am niciun drept asupra vieții tale personale, dar ce făceați acolo? În mijlocul zilei? Puteați măcar s-o faceți după-

          - O căutam pe sor-ta, exact așa cum a zis și Samuel, îi răspunse Sydney dintr-o dată, oprindu-l pe roșcat din a-și termina fraza.

          - În baie?

          - Da, Sherlock. E o poveste lungă, dar n-am timp de ea. Calculele alea de la algebră nu cred că se rezolvă singure.

          Între timp, în biroul directorului era o adevărată tevatură. Billie și Owen se așezaseră unul lângă celălalt mai mult de nevoie, așteptând ca bărbatul trecut de patruzeci de ani să le spună motivul pentru care-i chemase și totodată, motivul pentru care-i scutise de la ora de engleză.

          - Cred că știți că sâmbătă au venit rezultatele autopsiei lui Jordan. Astăzi după-masă va trebui să dai și o declarație, așa-i domnișoară Harrington? întrebă bărbatul, iar Billie dădu aprobator din cap, începând să tremure alarmată. Vreau să știu dacă-ți vei recunoaște fapta.

          Acesteia i se tăie răsuflarea. Tremura din toți rărunchii, iar inima aproape că nu-i mai bătea, de spaimă. Tot ceea ce se întâmplase fusese o înscenare, însă cuvintele acre ale directorului o făceau pe fata cu părul alb să se simtă exact ca și o criminală.

          - Sunt total nevinovată... spuse aceasta pe un ton stins, înfigându-și unghiile în materialul din care erau făcuți pantalonii ei, încercând să păstreze contactul vizual, pentru a nu crea suspiciuni.

          - Minți! urlă bărbatul.

          Billie tresări, mușcându-și buza, doar pentru a-și opri lacrimile care voiau să curgă șiroaie pe obrajii ei delicați. Owen își puse mâna peste a ei, mângâindu-i-o cu degetul mare. Se uită la ea zâmbind, rugând-o din priviri să-l lase să vorbească în locul ei.

          - Billie nu este vinovată, domnule. Din moment ce m-ați chemat și pe mine aici, e clar că știți că și eu am fost la fața locului. Sunt un martor, la fel ca și fata de lângă mine, iar dumneavoastră nu aveți niciun drept s-o acuzați.

          Cuvintele băiatului cu păr lung îi făcuseră colțurile gurii lui Billie să se arcuiască într-un mic zâmbet. Se simțea în siguranță, iar pentru o clipă, aceasta regretă tot ceea ce-i făcuse lui Owen de-a lungul timpului.

          - Spui asta doar pentru că ești îndrăgostit de ea. Crezi că nu știe toată facultatea că visezi să ți-o tragi cu ea, chiar dacă te respinge încontinuu?

          - Ăsta nu e nici pe departe comportamentul unui om matur, se apără brunetul, uitându-se între timp la fata de lângă el, obrajii amândurora prinzând o culoare roșiatică, în jur zvâcnind milioane de gânduri sinistre. Nu aveți dovezi cum că ea l-ar fi omorât. Ce vreți să aflați, de fapt?

          - Vreau să-i fac copilului meu mort dreptate și nu mi se pare normal ca diavolița din fața mea să fie apărată de cățelul ei, se răsti directorul, moment în care fata cu păr alb oftă brusc și se ridică de pe scaun.

          - Ei bine, uitați că diavolița asta nu mai vrea să vorbească cu un misogin care o acuză pe nedrept! Săptămâna asta veți primi cererea mea de transfer.

          Și cu acele ultime cuvinte, pe care pur și simplu i le scuipă în față bărbatului, Billie ieși din biroul acestuia, așezându-se pe una dintre băncile de pe hol.

          - Mă pot duce după ea? întrebă Owen, însă directorul nu-i dădu niciun răspuns, prefăcându-se că formează un număr de telefon cu ajutorul aparatului vechi de zeci de ani de lângă el.

          Cu pași repezi, brunetul părăsi locul în care adevărul îl lovi din plin. Adevăr care-l făcu să se rușineze-n primă fază, ce-i drept. Chiar dacă știa că Billie nu ar mai vorbi cu el în veci după cele auzite, sentimentele ei erau mult mai importante decât dorințele stânjenitoare pe care directorul le combinase cu iubirea neîmpărtășită a lui.

          Se uită prin jur, din când în când mai dându-și o șuviță de păr după ureche, într-un final, observând-o pe fată stând pe o bancă, cu genunchii la piept și fața plină de lacrimi. Owen se așeză deîndată lângă ea, întinzându-și timid mâna spre una dintre mâinile ei. Aceasta-și șterse lacrimile, apoi își uni mâna cu cea a brunetului, punându-și cu o oarecare sfială capul pe umărul său.

          - Vreau să mor... sau cel puțin să mă transfer de la facultatea asta mai repede, spuse ea cu un zâmbet amar pe față, lucru care-l făcu pe Owen să explodeze.

          Fără să mai spună nimic, acesta-și sprijini buzele de fruntea fetei, prinzându-i fața-n palme. Se asigură că-i șterse toate lacrimile cu ajutorul degetelor mari, urmând s-o privească în ochi cu o oarecare teamă trecătoare, căutându-și niște cuvinte seci prin interiorul uscat de minciuni și chinuri.

          - O să trecem peste asta împreună. Îți promit, îi șopti la ureche, apoi o strânse puternic în brațe.

╚═══════꧁꧂═══════╝

o nu, mâine începe școala. după cum am zis și în anunțul de pe wall, activiatea mea pe watt s-ar putea să nu prea mai existe în perioada asta, însă promit să revin cu forțe proaspete cât de curând pot.^^

aici aveți un capitol cam sec/scurt și să știți că-mi pare rău, daaaaar e mai bine decât nimic phahaha

sper să aveți un început de an cât se poate de grozav, chiar dacă toată situația asta cu virusul e cam nașpa. ne vedem curând! xx