╔═══════꧁꧂═══════╗

— Nici acesta nu este vinovatul, îi spusese un polițist lui Sydney în timp ce îi dăduse voie unui băiat să iasă din cameră.

Fata tăcu mâlc. Acel băiat era cam al șaptelea care intră în biroul directorului și ieși în mai puțin de douăzeci de minute.

— Asta înseamnă că pot pleca, nu? întrebase Sydney deja fiind exasperată.

După ce își băgă cartea cu coperta groasă și paginile aproape galbene în rucsac și îl închise, oftă lung și amar încercând să uite că sufletul ei se stinge încet încet și moare de dorul lui Jack.
Îi era cam imposibil să-l uite pe fratele ei pe care îl iubise enorm și îl iubea și atunci, chiar dacă el era acolo sus și ea era jos, pe Pământ.

— Domnișoară, mai este un băiat pe listă și nu putem amâna interogarea lui. Începând de mâine, vom interoga fetele, chiar dacă ne-ar putea lua vreo trei sau patru zile, mai adăugase polițistul, permițându-i băiatului din capătul holului să intre în biroul directorului pentru a începe să-i pună întrebări.

Pașii lui grei și bocancii pe care se chinuia din greu să-i păstreze curați scoteau niște sunete apăsate, care veneau oarecum să perturbe liniștea îmbătătoare de pe hol.
          Creața îl privea în ochi, deși el păstra o privire neutră în timp ce înainta spre birou. Din gesturile lui toată lumea își dădu seama că era greu de intimidat. Când își dădu părul după ureche îi zâmbi lui Sydney, pentru prima dată cei doi făcând contact vizual.

Schimbul de priviri le producea amândurora un sentiment plăcut, chiar dacă pentru prima dată, el simțise că îi arde stomacul.
Pentru creț era plăcut că o vedea pe fată zâmbind sau cel puțin încercând să-și înece amarul și toate grijile care-i atârnau pe umerii firavi în fericire.

— Numele și prenumele, te rog, îl oprise polițistul, punându-i mâna pe umăr pentru a-i șterge într-un mod teatral praful de pe geacă.

— Samuel Petterson.

           "Samuel? Deci Sam e doar prescurtarea numelui său real." gândi Sydney pentru ea.

Deși părea foarte obosit (sau cel puțin privirea lui și cearcănele pe care fata nu le observă încă de la început spuneau asta), își păstră același zâmbet scârbos de drăguț și fluieră înainte de a intra, examinând-o scurt pe Sydney.

            Polițistul îi făcu semn lui Sam să se așeze pe scaun, dar acesta i-o luă înainte, ajungând să-i facă el semn polițistului.
             Acesta își încrucișă brațele la piept, așteptând ca bărbatul din fața lui să înceapă să-i pună întrebările alea tâmpite, iar el să răspundă batjocoritor la toate.

           — Unde erai și ce făceai pe data de șaptesprezece octombrie exact acum un an?

           — Eram la o petrecere.

           — Te-am întrebat și ce făceai.

           — După ce bei mai mult de trei pahare de vodka vezi lumea doar în cinci culori și faci lucruri pe care cu siguranță nu vrei să ți le mai aduci aminte vreodată, răspunsese sarcastic Sam, izbucnind într-un râs colorat care pur și simplu îl scosese pe polițist din sărite.

           — Te-am întrebat ceva serios, iar replica ta de doi bani mă scârbește, țipase polițistul, bătând cu pumnul în masa de lemn pentru a-l speria pe băiat.

           — Nu v-am cerut părerea.

           — De ce îmi răspunzi?

           — Așa funcționează o conversație, îi replicase Sam fără să se gândească de două ori înainte și fără niciun regret, încercând să-și ascundă zâmbetul.

***

           Între timp, în căștile creței răsună melodia "Breathe Me" de la Sia. Ei îi plăcea să examineze holurile, mai ales în momentul în care clopoțelul sună, iar elevii repeziți alergau de colo-colo, pentru a ajunge de la o clasă la alta.

           De obicei, ceea ce îi atrăgea atenția lui Sydney era o fată cu părul alb, care întodeauna încerca să își schimbe cifrul dulapului, pentru ca cei din jur să nu i-l poate deschide.
           Numele ei era Coralie Madsen sau cel puțin, așa îi plăcea să i se spună. Obișnuia să stea cu Owen Martell și grupul lui de prieteni care își dădeau și viața pentru natură, dar de la un timp acesteia îi plăcea să stea singură.

            Mulți o ignorau, iar dacă Sydney se lua după zvonuri, probabil urma s-o ignore și ea. Toată lumea spunea că domnișoara Madsen era una dintre purtătoarele virusului albastru.

La ce făcea referire acest virus și cât de nociv era?

         Aproape toți aveau aceeași părere. Bătrânii obișnuiau să spună că acest virus apare ,,atunci când ți-e lumea mai dragă", mai exact în adolescență sau și mai târziu.
           Când crezi că totul îți merge bine și nu mai ai probleme, exact atunci te lovește acest virus și brusc, vezi doar obiectele de culoare albastră. Remediul acestui virus este chiar persoana iubită sau sufletul tău pereche, pe care ți-l alege destinul.
            În momentul în care vă vedeți pentru prima dată, fie că acceptați sau nu, vederea voastră va reveni la normal, dar dacă sfârșiți prin a avea alți parteneri de viață, veți vedea culoarea albastră pentru tot restul vieții și cel mai probabil, veți muri.

            Creața aproape că se înecă în gândurile și zvonurile despre acel virus, dar elevii de ,,milioane" ai facultății ei o aduseseră cu picioarele pe pământ.

             — Bună, vreți să semnați petiția pentru donarea a cincizeci de mii de dolari pentru urșii polari? îi auzise Sydney pe pacifiștii facultății și instantaneu i se făcuse rău.

             Cei cinci băieți și cele două fete se apropiau mai tot timpul de grupul cel mai temut și totodată cel mai respingător din facultate: cei care știau doar să fumeze și să bea.
            Un șaten se pregătea să-i înmâneze petiția lui Chase Hass pentru a o semna, dar acesta o aruncă la coșul de gunoi, urmând să râdă de cei șapte în timp ce-și aprindea o țigară.

             Băiatul cu părul lung, pe numele său Owen (de care Sydney menționase de o grămadă de ori până atunci) plecă dezamăgit de lângă ceilalți prieteni ai lui și se așeză lângă Sydney.
            Aceasta îl privea cu dispreț, chiar dacă în mintea ei încă nu inflorise o părere concretă despre el.

           Singurul lucru pe care îl adora Sydney la Owen era părul lui destul de lung, care întodeauna îi era prins într-un coc. Fetei i se păru că acest detaliu destul de însemnat îi dădea un aspect drăguț băiatului, chiar dacă nicio fată din acea facultate nu s-ar fi uitat vreodată la el.

            — Ce vrei? își făcuse fata curaj în sfârșit să-l întrebe pe Owen, păstrând același comportament rece.

            — Nimic.

            — Cum adică nimic? Ți-ai părăsit grupul de prieteni și ai venit aici.

             — Nu-mi place ca lumea să-și bată joc de munca mea. Am ajuns la concluzia că noi nu merităm animalele... îi răspunsese Owen oftând scurt pentru a nu părea că joacă rolul victimei.

            Inima lui Sydney se inmuie cu totul când îi auzi tonul lipsit de viață al băiatului. El chiar ținea la animale și dorea tot ce-i mai bun pentru ele.
           Deși știa că urmează să facă cea mai mare greșeală, se gândise de trei ori înainte să spună acea propoziție.

           — Poți veni azi după cursuri la cafeneaua din apropiere. Putem să discutăm și să schimbăm o părere sau două...

           Ceea ce nu știau amândoi era faptul că acea propoziție urma să-i treacă prin toate stările posibile și să-i facă să trăiască sentimente pe care nici nu știau că le pot manifesta unul față de celălalt.

          Acela era momentul în care se formase o prietenie între niște oameni cu personalități care nu reușeau să fuzioneze între ele.

╚═══════꧁꧂═══════╝

hi loves xx
aici aveți un nou capitol și sper din suflet să vă placă, pentru u know, i tried my best :)

abia aștept să vă citesc părerile și comentariile [dacă vor exista comentarii ofc], dar acum mă întorc la făcut subiecte pentru olimpiada de mâine de la engleză, după cam o lună de pauză [it will be so bad omg]

oricum, sper să aveți cel mai reușit weekend :)