╔═══════꧁꧂═══════╗

Soarele pricăjit, care abia dacă voia să-și facă simțită prezența nu era singurul care anunța sfârșitul sezonului de toamnă. Răcoarea vrajnică și ceață deasă, plină de ură, se repeziseră asupra Berlinului, făcând ca acea dimineață să fie mult mai ursuză decât cele normale.

Sydney era trează încă de la cinci fără douăzeci, privind zălezită pereții aproape mucegăiți din camera de cămin. Totul era atât de obscur, încât aceasta avea impresia că-n următoarele câteva secunde, întreaga întunecime din cameră urma s-o cuprindă pe neașteptate, forțând-o să bea din otrava malignă a tuturor coșmarurilor din interiorul ei îmbâcsit cu speranță.

Ochii-i mareici priveau cu acrime perdelele veștede. Își trecu de două ori mâna prin părul aproape încâlcit în coșmarurile deloc aleatorii din noaptea trecută, înfășurându-și trupul în pătura pe jumătate ruptă, pe care-o găsi în dulap. Aștepta să fie salvată de propria-i persoană și de răcoarea juvenilă care-i invadase goliciunea, fără a-i cere permisiunea înainte.

Se simțea vinovată. Vinovată pentru că se pedepsise singură. Vinovată pentru că lăsă toate slăbiciunile să-i putrezească sufletul și să-i ardă fiecare centimetru din inima care nu fusese dezamorsată la timp.

- Mel, te caută roșcatul ăla care seamănă cu Beverly! auzi țipătul lui Sam din spatele ușii, urmând să-l audă și pe Ben cum murmură ceva.

- E soră-mea, bineînțeles că semăn cu ea.

Bruneta se ridică leneșă din pat, acesta scoțând un scârțâit scurt. Toată atmosfera ei moartă fusese întreruptă de firele vii de lumină din vocea desfătătoare a crețului. Același creț care se drogase ieri pentru prima dată.

Defunctă, parcă abia mai ținându-se pe picioare și deja dându-și ultima suflare, fata deschise ușa, rezemându-se cu o prihănire de zile mari de tocul ușii.

- Ascult, le spuse celor doi băieți din fața ei, roșcatul începând să se joace cu cheile pe care le avea în mâini.

- Tipul ăsta nu știa în ce cameră-ți duci veacul. Am zis să fiu de treabă și să-i arăt, spuse Sam mai mult în scârbă, luându-și dintr-o dată mâna de pe umărul adolescentului de lângă el.

Privirea lui Ben se întâlni cu cea a fetei, ambii tineri zâmbind involuntar, afișând toate jovialitățile putrefiere aproape decedate-n sufletele lor.

- Ce faci aici? întrebase ea după ce își făcuse puțin curaj.

- Mi-ai spus ieri că trebuie să mergi la secția de poliție. Te pot duce eu. Desigur, dacă și tu vrei asta, îi răspunse băiatul cu o ușoară ezitare, uitându-se hamiș la Sam, are încă asista la conversația lor.

Și atunci, toate amintirile dăduseră năvală în capul lui Sydney, făcând-o să înghețe pur și simplu. Își reaminti tot: fiecare cuvânt spus de Billie înainte ca grupul ei de prieteni să plece, fiecare sticlă de alcool pe care o văzuse, fiecare atingere spurcată pe care o simți pielea ei emailată și fiecare doză de moarte pe care o emanau cuvintele lâncede ale bărbatului care, pentru o secundă, luă chipul fratelui ei mai mic.

Atunci își aminti de ce se trezise așa devreme. De ce nu dormise toată noaptea, de fapt. Era o zi atât de împortantă, însă acel detaliu minuscul se pierduse prin încăperile mult prea mici din mintea ei, la fel ca celelate chestii rarefiate din viața ei ranversată.

- Vă căsătoriți deja? Relația de meditator-elev a ajuns la un alt nivel? rânji crețul în timp ce-și mișcă degetele prin aer, desenând niște inimi care să-i încadreze perfect pe tinerii din fața lui. În cazul ăsta, cred c-ar trebui să-mi găsesc și eu o meditatoare... Cel puțin la fel de frumoasă ca și tine, adăugă mai apoi, apropiindu-se periculos de tare de Sydney, urmând să-și lipească buzele de urechea ei fără nici cea mai mică reținere.

Ben se uită la cei doi, strângând cu putere cheile-n palme, partea paliativă a inimii lui parcă-parcă despărțindu-se de restul trupului și aruncându-se în singurul abis parabil pe care-l știa.

- Cine dracu se căsătorește într-o secție de poliție? îl întrebă acesta pe Sam, adoptând un ton ușor capitos, plin de venin dulce, parcă vrând să perturbe liniștea creată de acțiunea neprevăzută a crețului.

- Metaforele tale s-au diluat în caracterul algid a lui Sydney, exact așa cum Titanicul s-a scufundat în ocean. Vezi? Orice-i posibil! îi răspunse c-un entuziasm de zile mari, exact atunci când roșcatul și fata cu pielea de culoarea scorțișoarei își împleticiseră degetele, urmând să părăsească holul scârbavnic.

Inimile celor doi bătuseră din ce în ce mai tare, înviind moartea năpraznică, care, în cele din urmă, reușise să le captureze junețea ascunsă-n sufletele sedate de tortura schingiutoare.

- Mulțumesc... spuse Sydney cu jumătate de gură, ridicându-și leneș colțurile gurii, pentru a afișa un zâmbet tâmp.

- Pentru ce? Nu voiai să auzi monologul lui Sam legat de metaforele mele?

- Cam așa ceva, îi răspunse fata, deschizând portiera mașinii cu grijă, așteptând ca și Ben să facă la fel.

- N-am făcut niciun gest eroic, el avea dreptate. Metaforele mele și toate gândurile patetice sunt chiar enervante. Trebuie doar să mă cunoști puțin și după aceea îți garantez că n-o să mai scapi de mintea mea întunecată și plină de vâscoza amintirilor ce vor să mă năpădească, dorind să-mi acapareze inima și să-i oprească bătăile nefiresc de rapide.

Fata-și duse mâna la gură, pentru a-și opri râsul tăhuit provocat de replica băiatului cu păr arămiu deschis, acompaniată de ochii lui de-un verde smarald al dracului de deschis, care priveau undeva în gol și parcă încercau să caute o portiță mică, prin care să se strecoare și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
Să nu mai fie nevoiți să vadă toate ororile emerite ale Creatorului. Să nu mai fie nevoiți să țină ferecate zeci de picături usturătoare, care se fac una cu sufletul tău atunci când îndrăznești să simți ceva.

Ben reveni cu picioarele pe pământ, băgând cheia-n contact. Ieși din parcarea campusului, pornind radio-ul înainte de a-și pune ambele mâini pe volan, fiind extrem de concentrat pe lumina slabă creată de câteva felinare lenticulare, care pâlpâiau din secundă-n secundă.

,,E-equals, MC squared
I got a blimp inside my head
Flew over the cuckoo's nest"

Recunoscuseră imediat melodia. Începură să se exteriorizeze: fiecare-n felul lui - sau mai bine zis, fiecare-n felul în care-i permitea subconștientul. Roșcatul își păstră seriozitatea, bătând angoasat ritmul cu degetele arătătoare pe volanul rece și alunecos al mașinii.
Sydney, în schimb, luă primul obiect pe care-l văzu, prefăcându-l într-un microfon imaginar.

Acea ființă uscățivă era adorabilă - cel puțin din perspectiva lui Ben. Era atât de frântă, ucisă de propriile-i emoții, îngropată-n propria viață uzată și disfuncțională. Cu toate astea, se vedea că încerca să facă pe zăbăuca și să păstreze o atitudine cât se poate de caldă față de persoanele din jurul ei. Era un soi de înger pironit, cu aripile retezate, care s-a trezit în Iad peste noapte și a încercat să facă față temerilor ticsite cu suferință pură și sânge uscat.

În timp ce bruneta gesticula într-un mod alert, având grijă ca fiecare vers din melodie să fie îngânat de vocea ei debilă, dăduse din greșeală cu mâna peste un caiet negru pe care nici măcar nu-l observase până atunci. Se aprinse imediat la față, parcă știind că reușise să capteze întreaga atenție a băiatului.

Puse mâna pe el. Îl ridică de pe jos și literele scrijelite de pe coperta din piele-i atraseră atenția:

,,Tot ce va face Ben Mendes până-n clipa-n care va avea întâlnire cu moartea."

- Rahat! Mi-ai găsit caietul în care-mi scriu gândurile sinucigașe, răcni băiatul dintr-o dată, oprind brusc radio-ul.

- Ai de gând să te sinucizi?

- Bineînțeles că da. Deja mi-am programat toată viața, inclusiv moartea. Uite, Sydney, eu știu că ascund un geniu în interiorul meu. Cu toții avem niște omuleți mici undeva prin corpul nostru, care ne controlează viața. Cu cât îi lași să se apropie mai mult de creierul tău, cu atât vei înnebuni mai repede și vei pierde geniul născut prematur care se ascunde undeva prin tine.

- Asta sună a ceva ce aș spune eu după ce mă dro-

- Ideea e că eu mi-am programat toată viața, doar pentru ca vocile acelor omuleți să dispară din capul meu și eu să devin propriul meu stăpân, i-o tăie scurt Ben, făcându-i un semn cu mâna dreaptă - semn care probabil o întărâta atât de tare pe fată, încât deschise caietul.

,,Până la douăzeci și unu de ani: Ai grijă să fii acceptat la Imperial College London.

Până la treizeci și șapte de ani: Evită contactul pe cât posibil cu femeile. Încearcă să nu-ți întemeiezi o familie care să sufere atunci când vei trece la cele veșnice.

Până la patruzeci de ani: Intră în atenția presei. Devino un medic renumit și fă într-așa fel încât toată lumea să știe de existența ta.

Până la șaizeci și șase de ani: Du-te la o emisiune TV și sinucide-te. Pune-ți ceva în paharul cu apă, încearcă să ai parte de o căzătură mortală, găsești tu ceva."

Sydney rămăsese șocată. Băiatul care odinioară era tăcut și părea că n-ar răni nici măcar o muscă urma să se autodistrugă în următorii ani. Atunci, fata puse totul cap la cap, încet-încet povestea cu sufletul pereche începând să prindă contur.
Cei doi erau suflete pereche, pentru că, cineva de Sus îl iubea pe Ben și știa că, după datele trecute în capitolul dedicat lui, acesta urma să trăiască mai mult de șaizeci și șase de ani.

Din acel moment, ea devenise protectoarea lui. Motivul pentru care Ben trebuia să rămână în viață.

- Ești nebun, fusese singurele cuvinte pe care aceasta reuși să le scape printre buze.

- Nu sunt. De vreo nouă ani mă confrunt cu inamicul silențios al psihicului meu. Nu înțeleg ce vrea de la mine, mai ales că la zece ani i-am spus că n-am nevoie de prieteni noi.

Cu siguranță Ben era nebun. Era un nebun cu o minte strălucită. Era cel deștept, doar ca deșteptăciunea lui urma să se piardă printre tonurile subțiate ale acelui ,,inamic silențios" de care tot vorbea. Era un geniu nedescoperit cu creierul plin de informații apatice, îmbrăcate în adevăruri mincinoase.

- Nu înțeleg la ce te referi. Poate mă crezi deșteaptă, dar n-o să ajung niciodată la nivelul tău.

- Tulburare bipolară, Sydney. Tulburare bipolară. Chestia asta mi-a colorat felul în care am perceput viața până-n momentul în care am fost diagnosticat. Știi, episoadele mele depresive sau hipomaniacale m-ar putea face să mă întâlnesc cu scările rulante care duc spre Rai în cel mai nepotrivit moment. Chiar din cauza asta m-am gândit să-mi iau singur viața. Nimic nu mă poate distruge mai tare decât propria mea gândire, chiar dacă cel mai probabil mintea mea a expirat de ceva timp.

- Și tu crezi că e mai bine să te sinucizi? Ascultă-mă, am trecut prin Infern și totuși, Cel de Sus s-a uitat la mine și a zis că mai merit o șansă. Am trecut prin faza Anorexiei Nervoase. Nu mâncam zile la rând, încercam să supraviețuiesc cu câteva fructe pe săptămână și în continuare credeam că toată confidența mea se va pierde printre zecile de kilograme în plus, dar organismul meu era putred. Era putred, Ben! Era să mor! Să-mi iau singură propria viață, din cauza faptului că întodeauna am crezut că nu sunt o persoană ,,frumoasă".

Și lacrimile începuseră să-i păteze fața zeflie, aceasta simțind cum golul din interiorul ei se face tot mai mare și începe s-o roadă-n cel mai dureros mod, purtând-o prin cele mai infecte amintiri din viața ei și aruncând-o în brațele morții pentru a nu știu câtea oară, parcă vrând s-o obișnuiască cu sentimentul just.

- Fratele meu m-a abuzat și a vrut să mă omoare! Am experimentat cele mai neplăcute sentimente alături de el, simțind cum acesta profită de fiecare centimetru din corpul meu. Cu toate astea, uite că sunt în viață! De ce am vrut să-mi continui povestea? Nu pot sări peste niciun capitol din viața mea. Va trebui să citesc fiecare rând și să întâlnesc fiecare personaj. Știu că nu-mi va plăcea asta și sunt perfect conștientă că voi ajunge să citesc capitole care mă vor face să zbier din toți rărunchii zile întregi. Voi citi lucruri pe care mi-aș dori să nici nu mi le pot imagina, iar în unele momente mi-aș dori că anumite capitole să aibă o infinitate de pagini.

Și cu acele cuvinte lacerate, inima injectată cu substanțe oficinale a roșcatului se rupse pur și simplu-n două. Se simțea distrus, dar în același timp se simțea și vinovat. Din cauza lui și a teoriilor sale mult prea ofilite pentru lumea reală, fata ajunsese să aibă o cădere nervoasă și să-și pună capul pe genunchi, lăsând gemetele înfundate și scâncetele să creeze o muzică a ororilor.

- Am emigrat din Virginia până la naiba-n praznic în Berlin. Am emigrat, pentru că puteam muri din cauza culorii pe care o are pielea mea!

Ben parcă mașina într-una dintre parcările de lângă aleea principală care ducea spre secția de poliție. Îi luă mâinile lui Sydney într-ale sale, uitându-se în ochii ei care, pentru prima dată, se înroșiseră din cauza picăturilor opaline care-i pârleau obrajii și nu din cauza stupefiantelor. Îi sărută dosurile palmelor cu cea mai mare delicatețe, ridicându-și privirea pentru a-i observa zâmbetul dezamăgit de pe față.

Îi șterse ușor una dintre lacrimi, urmând să-și înfășoare mâinile în jurul mijlocului ei îngrozitor de subțire, lăsându-și sufletul sfâșiat de vina găvozdită să preia controlul. Îi mângâie spatele. Îi spuse că-i în siguranță. Făcuse orice, doar pentru a știi că starea de spirit a brunetei începea să se imbunătățească.

- Îmi pare rău. Extrem de rău. M-a luat valul și mi-am permis să mă pun în centrul atenției, crezând că eu sunt autorul cărții scrise din perspectiva mea. Am uitat însă că nu era o autobiografie... îi spuse băiatul cu un ultim oftat ieșit brusc din gura lui, simțind cum materialul subțire de pe umărul său începe să se ude.

- Scuze acceptate, râse ea cu o oarecare melancolie șubredă în voce, ștergându-și toate lacrimile înainte ca ochii inoperanți ai celor doi să urmeze același drum, din nou, și să se întâlnească.

- Nu sunt prea obișnuit să-mi cer scuze. Probabil ceea ce am zis nu a fost pe placul tău, dar nu știu cum se formulează frazele în care recunoști c-ai greșit.

- Nu face nimic... Nici eu nu sunt obișnuită să-mi cer scuze.

- E o chestie psihologică. Suntem influențați de personalitatea noastră și încrederea pe care o avem în noi, reuși băiatul să chicotească, ajutând-o pe brunetă să-și desfacă centura de siguranță, urmând s-o privească cu tristețe cum se dă jos din mașină și merge buimacă spre secția de poliție.

Se îndepărta de el. Îl lăsa de izbeliște. Simțea c-o pierde din cauza sentimentelor mult prea neclare care-i dețineau trupul.

Era vina lui, pentru că-și permise să se simtă-n largul lui și să vorbească despre propriile-i probleme. Era vina lui, pentru că o făcuse pe Sydney să se întoarcă în Iad, doar prin vorbe. Era vina lui, pentru că îndrăzni să-și compare problemele infime cu necazurile nesilcine ale unei persoane mult mai rănită decât el.

Era vina lui. Era vina lui. Era vina lui.

Își poziționă ambele mâini pe volan, urmând să-și lase încet capul peste acestea, lăsând toată răcoarea nebuloasă să-i invadeze mintea, lăsând-o goală, luând până și pânzele de păianjen din ea.

Mai apoi luă telefonul, vrând s-o sune pe sora lui și să-i povestească tot ceea ce s-a întâmplat, poate-poate va reuși să scape de iritațiile chircite și mult prea arzătoare care-l împânziseră cu totul, însă, pentru prima dată, primi un mail care-l făcuse să-și chiorască ochii asupra ecranului.

de la: [email protected]

"Stimate domn Mendes,

În urma analizării situației școlare semnată de conducerea facultății și a planului de învățământ, am acceptat cererea dumneavoastră de transfer.
Bine ați venit la Imperial College London!"

- Sydney! țipă Ben din interiorul mașinii, scoțându-și capul pe geam, pentru a-i atrage atenția acesteia. Am fost admis la Imperial College London!

Cuvintele roșcatului o făcuseră să împietrească, simțind brusc cum toate durerile maștere îi înjunghie fiecare parte a corpului pe rând, transformând-o pur și simplu într-o figurină nialcoșă, care nu prezenta nicio urmă de regret.

Bucuria din interiorul ei pur și simplu-i făcea inima să bată de trei ori mai repede. Nu era acel gen de bucurie tulbure, care se scurge prin toate părțile ascunse ale corpului tău și ajunge să te sece cu totul. Chiar era fericită pentru băiatul alături de care plânsese acum zece minute.

Voia să pară puternică și să uite faptul că trebuia să-l vindece, însă întrebarea ,,O să-l mai văd vreodată?" o făcea să se simtă vinovată și să vrea pur și simplu să alerge într-un suflet până la mașina lui Ben și să-l sărute apăsat, spunându-i cât de mult își dorește să rămână lângă ea. S-o apere. Să-i îmbrace tristețea în metafore și s-o expedieze spre cel mai îndepărtat punct din mintea plină de rânduri scrise cu amărăciune.

Și chiar așa făcu. Picioarele i-o luaseră la goană, alergând ca ultima bezmetică.
Deschise portiera și se așeză ușor pe scaunul din dreapta șoferului, afișând un zâmbet cald.

- Felicitări! îi șoptise aceasta. Sunt atât de mândră de tine.

Și apoi îl trase într-o îmbrățișare bruscă, făcându-l să uite de toate inhibițiile mahmure care alergau îndobitocite pe lângă mintea roșcatului. Își lipi fruntea de-a lui, urmând să-i privească ochii verzi și să-i zâmbească ușor alarmată, neștiind dacă ar trebui să facă sau nu ceea ce-i dictă creierul.

Și dintr-o dată-și apropie chipul de a lui Ben, având grijă ca buzele ei abia să le atingă pe ale lui, ștampilându-le. Amândoi simțeau cum inimile lor abia se ating, tremurând precum niște plante plăpânde care întâlnesc pentru prima dată soarele. Pielea fetei zvâcnea, iar degetele ei încercară să-și găsească un loc pe obrajii delicați și roșiatici ai lui Ben.

El fusese de-a dreptul surprins, nefiind capabil nici măcar să închidă ochii complet pe parcursul celor cinci secunde în care Sydney își presă buzele de ale lui. Totul fusese atât de scurt, încât mințile lor zbuciumate nici nu apucaseră să perceapă situația, însă interiorul lor o luă la goană, pornind pe cele mai necunoscute cărări ale iubirii.

Erau siguri că se iubesc. Erau siguri că în ei exista acel sentiment delicat, plin de inocență, care-i ducea pe culmile fericirii, aproape spânzurându-i de extazul primului sărut plin de amor din viețile lor.

În amândoi ardea acea dorință de mai mult, cei doi unindu-și mâinile înghețate după câteva fracțiuni de secundă de la ruperea sărutului.

"Proasto, spune-i că-l iubești și vindecă-l! Are nevoie de asta!" - îi ordonă creierul.

- Ben...

"Niciodată să nu spui ceva ce nu simți!" - îi șopti inima de undeva din interiorul ei.

- ... acum trebuie să plec.

- Nu pleci nicăieri până nu-mi spui ce a fost asta, îi spuse roșcatul, dându-i o șuviță brunetă după ureche.

- O chestie psihologică, râsese amar aceasta, plantându-i un sărut dulce pe frunte.

- Doar eu am voie să zic asta! chițăise Ben, îmbrățișând-o din nou pe Sydney, parcă știind că o teamă acră o neliniștește.

╚═══════꧁꧂═══════╝

ohhhh, abia am așteptat să scriu scena de la final. chiar dacă emoțiile lor sunt destul de îmbârligate, cei doi sunt adorabili oops (:
opinii despre sen? :> (scuze, n am găsit altceva hihi)

also îmi pare rău că acest capitol e cam lung. inițial, trebuia să fie și mai lung, dar am zis să renunț la 3k cuvinte și să le pun în capitolul următor, aici rămânând vreo 3,4k cuvinte. eh, ăsta-i capitol aniversar, de aia-i așa lung.

sper că vă place ce ați citit! ne vedem curând.^^