╔═══════꧁꧂═══════╗

          „— Îmi urăsc corpul. E plin de zgârieturi și vergeturi, spuse bruneta în timp ce-și dădu jos bluza din dantelă, lăsând la iveală liniile lungi și albe care-i străbăteau ambele brațe.

          — Mi-aș fi dorit să-ți pot săruta toate „neajunsurile" și să te fac să guști din iubirea de sine, îi răspunse roșcatul, înfierbântându-i pielea cu predilecția buzelor sale licoroase.

          Îi privi fața. Ochii ei erau mai frumoși ca niciodată și săltau în dansul ardent al tuturor insecurităților sale șchioape. Își obloși căldura asupra vătămăturilor ei de pe mâini, poposind la baza umerilor, undeva pe lângă clavicula proeminentă.

          După ce-i sărută și abdomenul, asigurându-se că întreaga lui zăpușeală infernală se va revărsa asupra ei, Ben își ridică privirea.

          — Pot să te sărut pe buze?"

          — Ce vise dubioase ai. Fetișurile tale încep să mă sperie.

          — Owen, taci din gură, tu încă speri c-o să-i poți pipăi sânii lui Billie înainte de a termina facultatea, spuse Ben cu ironie-n voce, începând să râdă isteric în momentul în care și-i imagină pe cei doi adolescenți într-o cameră, singuri, explorându-și corpurile despuiate.

          — Am renunțat la ideea asta în momentul în care te-am cunoscut... Știi, foarte multe lucruri s-au schimbat de când am vorbit cu tine mai mult de zece secunde.

         Apoi îi apuca mâna, lăsând toate înfrângerile revoltătoare să i se scurgă peste buzele pulsate. Îi plantă un sărut pe obraz, urmând să-i privească ochii muribunzi, în timp ce degetele-i trasară cerculețe in palmă.

Și totul era perfect. Owen avea vaga impresie ca el și Ben puteau să-și denege simțămintele pentru tot restul vieților răpăitoare ale acestora.

— Nu te mai holba la mine. Am impresia ca vrei sa mă ucizi, ceva Ben, dându-i o șuvița de par după ureche.

— Pot sa fac ceva ce am vrut dintotdeauna?

În momentul în care băiatul îi permise să-i intre sub piele, să-i exploreze dorințele carnale și să-i chinuie consimțământul care-l făcea sa se înece în virilitate, băiatul cu păr lung își apropie buzele de suflarea janghinoasă a lui Ben.

          Momentul în care cei doi se sărutau era ca și o obsesie. Owen era obsedat să-i simtă sfiiciunea adolescentului de lângă el. Era obsedat să-și unească trufia murdară de un om la fel de pur precum roșcatul.

— Vreau să te am pentru totdeauna! spuse dintr-o răsuflare, trăgându-l pe adolescent deasupra lui.

Și-l mai sărută înc-o data, dorindu-și tot mai mult ca zvonurile despre Sydney să fie adevărate. Dorindu-și, de fapt, ca fata să nu se mai întoarcă niciodată și să-l judece doar îngerii care-i arătaseră ei calea spre cer.

Își dădu jos puloverul. De-ndată ce-și simți pielea fierbinte adiind mâinile reci ale lui Ben, întregul corp i se înfioră, făcându-l să se ascundă în interiorul chibzuinței sale pentru a aduna curaj. Vocea lui jilavă se înălță în spatele tuturor plăsmuirilor înjositoare.

          — Ben, m-am îndrăgostit de tine ș-și... să știi că te iubesc.

          — N-ar trebui s-o faci. Să nu crezi că o să fie vreodată ceva între noi, doar pentru că acum îți fac pe plac, îi replică Ben în momentul în care decise că trebuie să se descotorosească și el de propriul tricou.

         Apoi își uniră sufletele, lăsând toată rușinea să se răsfire prin atmosfera, lipindu-se de facula poveștii lor și rămânând acolo pe veci. Săruturile lui Ben erau precum o răvineală dulce pe pielea lui Owen, mângâindu-i fiecare participă de incompetență, parcă vrând să-i arate cât de primejdios e să se joace cu el.

           Chiar dacă băiatul cu părul lung încă avea dubii, simțindu-se inconfortabil știind că Ben îi poate vedea goliciunea, roșcatul se gândi în continuare la bruneta care cel mai probabil rămăsese fără suflare pe fundul unui lac. Stelele de pe chipul lui Sydney se prăbușiră pur și simplu prin mintea băiatului, făcându-l să regrete că tocmai se pregăti să-i îndeplinească dorințele lui Owen.

— Promite-mi că n-o să mă uiți după asta, gemu Owen în momentul în care rânjetul lui Ben poposi pe gâtul lui tremurând.

***

— Mi-e atât de frig... se smiorcăi Sydney, mișcându-și degetele aproape degerate de la mâini.

Se ridică în picioare. Ochii îi priveau pe șleau camera minusculă în care se afla. Dacă mintea ei n-ar fi fost îmbătată de realitate, ar fi putut jura că zecile de punctulețe neon dansează pe tavanul de deasupra ei, în timp ce gura-i numără fiecare greșeală.

— Sydney, ce bine că te-ai trezit! o voce ascuțită îi șterse imaginea tulburătoare de pe retină, forțând-o să-și întoarcă capul spre persoana cu părul schimonosit care vorbea. Samuel este la secția de poliție. Și tu ar fi trebuit să te duci acolo, însă polițiștii au observat că te simți rău și te-au trimis aici. După ce te vei simți mai bine vei pleca și tu cu bărbatul care te așteaptă afară.

Doamna Mendes vorbea mai frumos decât de obicei, mângâind fiecare cuvânt mlădios care-i aluneca, cumva, printre buze. Părea îngrijorată, ce-i drept. O ținea pe Sydney de mână, lăsându-și zâmbetul să-i descuie amintirile puhabe ale brunetei.

— Îți amintești cum ai ajuns aici? Îți amintești, cel puțin, ce s-a întâmplat?

Fata tăcu mâlc. Își uni nădușeala cu vocea obsecvioasă și scotoci după evenimentele care ar fi trebuit să i se renască în cap. Dar nu vedea, nu auzea și nu-și amintea nimic. Poate doar momentul în care Sam își lăsă stelele înfierbântate să-i dăruiască lumină și ei. Momentul în care el îi dărui soarele. O curăță de păcate. Îi stoarse toată cruzimea și dorința de război.

           — Nu... Totu-i ca un vid pentru mine. Ca o gaură neagră care-mi absoarbe coerența și vrea să-mi strivească mușuroiul de ceva.

          „Vorbește exact ca și Ben" gândi doamna Mendes, neștiind că amintirile despre boala fiului său aveau să-i vatăme sentimentele și s-o facă să-și plece capul.

          — Te doare ceva? o întrebă în cele din urmă.

          — Mă înțeapă foarte tare pieptul. Atât.

***

          — Ia loc! îl îndemnă unul dintre polițiști pe Sam, trăgându-i scaunul într-un mod teatral.

          — Mi-ar face plăcere să vă așezati dumneavoastră primul.

          Crețul își atașă pe față același rânjet compătimitor, așteptând ca bărbatul din fața lui, care trecuse deja de prima tinerețe, să-i adreseze veșnicele întrebări lipsite de sens.

          — Cum ai ajuns sclavul acelei negre? Atât de prost ai fost încât ai ajuns să slujești o femeie sau a existat o sumă mare la mijloc? Sau cumva... o placi în modul acela meschin și sexua—

          — Sexismul și rasismul de care dați dovadă cred că-s mai mari decât IQ-ul pe care-l aveți. Există atât de multe cuvinte pentru a descrie o fată, iar dumneavoastră, un mascul feroce, ați decis să folosiți exact cuvântul care-mi demonstrează că supremația albilor este lucrul după care sunteți în limbă. Întrebările astea ar trebui să-mi fie adresate de maică-mea, exact în momentul în care ajung acasă pe jumătate dezbrăcat și beat criță.

          — Bine, se pre că m-ai prins. Am vrut doar să mă distrez puțin și să-ți fac viața mai ușoară până-ți vine prietena mea. Interogatoriul acesta nu este unul propiu-zis, ca cel de azi dimineață.

          — Am observat. O persoană care s-ar respecta n-ar avea o gură atât de zdrențăroasă, zise Sam bătând cu degetele pe masa din lemn care era plină de praf și desene făcute cu pixul.

          — Cum ziceai c-o cheamă pe prietena aia a ta?

Sydney. Sydney. Sydney. Sydney.

          Numele ei îl nimicea la fel de tare, de fiecare dată, ca și când întreaga viață i-ar fi apucat sufletul și l-ar fi împuns cu o pilulă de adevăr, i-ar fi stins bunătatea sau i-ar fi oprit circulația de mândrie prelucrată prin venele-i euforice.

          — Ar trebui să-i știți numele. Așa cum ar trebui să știți și răspunsurile la următoarele întrebări: Ați avut grijă de ea? Se simte bine? întrebă crețul și regretă imediat ce ultimul cuvânt îi părăsi gura.

          — Nu știm nimic concret încă. Am trimis-o la psiholoaga aia pe care-o știe tot Berlinul, ca s-o liniștească, căci nu prezenta probleme fizice. Cred c-o știi și tu pe femeia aia. E mama tipului ăla roșcat care-ți citează din Edgar Allan Poe sau îți spune "We accept the love we think we deserve" când are atacuri de panică.

„Atunci să-i ia dracu' și pe el și pe maică-sa!"

***

          — E atât de ciudat să știi că ești sănătos, dar sufletul inert nu te lasă să te amăgești de câteva cuvinte și să dansezi cu ele după aceea. Nu mă pot agăța nici măcar de-o frază.

          — Ce crezi că a determinat această stare? o întrebă femeia în timp ce notase câteva lucruri în carnețelul ei micuț.

          Jack. Mâinile lui. Vocea lui. Modul în care o atingea și felul în care i se stinse răsuflarea deîndată ce rămânea fără haine în fața lui.
Nu-i putea spune toate astea doamnei Mendes. Nu avea curajul necesar.

Psihologii nu judecă, dar rețin informațiile pe care le oferi.

          Sydney n-ar mai fi putut trăi dacă cineva ar fi aflat ce i s-a întâmplat. Îi murea probitatea știind că o persoană necunoscută ar afla tot ce-i furase Jack. Tot ce-i omorâse. Tot ce o obligase să facă. Tot ce-i nimicise. Tot ce-i smulse din puterea de a mai trăi.

          Doar Ben știa. Îi povestise tot în timp ce acesta-i mângâia fricile și se încăpățâna să nu-i sărute pielea.

Să-i sărute pielea. Să-i sărute pielea. Să-i sărute pielea.

         Era atât de ostil faptul că se gândea la asta tocmai atunci, când inima-i zburda prin camerele în care-și ținea sentimentele și-i tăia frânghiile satirice, lăsând-o să se prăbușească peste toate cadavrele mârșave ale mărăcinilor care-i strângeau gândirea până la epuizare.

          — Cred că am avut o traumă-n copilărie, dar nu vreau să vorbesc despre asta.

          — Nu vreau să te presez, dar această traumă are legătură cu ce ți s-a întâmplat acum ceva timp? Știi tu, motivul pentru care ai venit la mine prima dată?

Da. Da. Da. Da.

          — Nu. Are legătură cu total alte lucruri. Acum, pot să plec? întrebă bruneta cu o spaimă ușoară-n capul pieptului, fix când ceva o săgetă din nou și căzu pe spate.

          De ce o durea atât de rău? De ce fiecare dram de ignoranță îi înmormânta vitalitatea și-i opări vocea, ca și când cuvintele din capul ei s-ar fi încâlcit într-un nor infinit de ceva?

          — Sydney! E clar că nu te simți bine. Cred că ai nevoie și de un control medical.

          — Nu vă panicați, sunt bine, cred doar că sunt puțin slăbită.

          Deîndată ce fata își termină fraza, doamna Mendes ieși pe ușă și începu să vorbească cu bărbatul care o aștepta pe tânără.

          Profitând de ocazie, bruneta intră-n baie, uitându-se prima dată în oglindă. Era o persoană atât de rea... și își merita soarta. Ura să se prefacă rănită, ca o victimă care suferă din cauza lipsei de interes. Ca o persoană monstruoasă, care-și arde adevărurile pentru a răzvrăti printre mincinoși.

          Nimănui nu-i plăcea varianta ei reală, dar toată lumea se îndrăgostea de varianta ei născută din... praf de stele.

          Cu acel gând în minte își scoase pliculețul cu Regina Albă din buzunar și luă două pastile, restul conținutului ajungând să sfârșească în apa gălbuie din toaletă. Apoi, după ce se asigură că organismul i se transformă într-un mecanism ruginit, își răvăși părul care se încreți din nou, plimbându-și degetele pe față, în special pe suprafața plină cu rimel uscat, într-un mod dramatic, vrând să arate ca cea mai rănită actriță care a căzut de pe scenă direct în obsesiile tinereții.

— Iar acum... pregătiți-vă să vă îndrăgostiți de problemele provocate de această fată, îi spuse reflexiei sale, nu înainte de a-și face cu ochiul și de a se complimenta singură.

***

— Dacă Sydney n-ar fi existat... sau cel puțin, dacă n-ai fi cunoscut-o, atunci te-ai fi uitat la mine? îl întrebă Owen pe Ben, în timp ce acesta își plimbă leneș degetele printre pletele lui.

— Probabil nu. La început păreai un fel de Mary Sue și erai obsedat de validare. Te comportai ca un dubios și de pe atunci începeam să înțeleg de ce Billie te evita cu orice ocazie, rânji roșcatul, așteptând ca băiatul de lângă el să se supere sau să-l sărute ca să-i arate cât de mult îl urăște.

— Asta doare.

— Știu, îi zâmbi din nou, sărutându-l el primul pentru a-i demonstra că nu încerca să-l rănească.

Cei doi stăteau în patul lui Ben, neștiind dacă să privească tavanul plin cu bilețele cu citate din ceva sau la hainele lui Owen, care se aflau prin toată camera.

Owen stătea cu capul lipit de pieptul lui Ben, uitându-se la cum ochii i se colorează-n verde aprins și cum toată antipatia acestuia moare în momentul în care mâinile lui îi ating spatele. Se simțea atât de mândru știind că, de-acum, buzele roșcatului se vor plimba numai pe corpul lui în căutarea adrenalinei, muzica lumii va fi stopată de sufletele lor contopite și luna se va ascunde când le va vedea chipurile pălite de iubire.

Ben, pe de altă parte, se simțea vinovat. Tocmai ce-și dăruise trupul neviciat unei persoane pentru care nu simțea nimic. Poate doar mania care-i mângâia creierul și depozita acolo toate deciziile pe care urma să le regrete îl împinse spre asta. Poate doar lucirea din ochii lui Owen și dorința trupească pe care o emana îl obligaseră să calce pe propriile sale principii.

— Știi... cred că soră-mea n-o să fie fericită când o să ne vadă. Are un obicei foarte prost de a intra peste mine în momente nepotrivite, iar din câte știu, în cam zece minute ar trebui să ajungă, căscă roșcatul și-și retrase mâinile de pe trupul lui Owen pentru a și le pune după cap.

În sinea lui nu voia să facă nimic mai mult decât să-l alunge pe adolescent.
Să se trezească în pat cu un coleg pe care-l știa de maxim două luni și jumătate, asta după ce a acceptat să facă sex cu el din pricina unui episod maniacal — și foarte tâmpit, de altfel — nu reprezenta un lucru pe care să-l fi trecut Ben în caietul său fermecat, acolo unde spera că-și va prevesti sfârșitul.

Chiar din contră, acest lucru trebuia să rămână un secret, cel puțin până-n momentul în care familia Mendes avea să se estompeze, iar băiatul avea să hoinărească prin cele mai întunecate gânduri, cuprinzând moartea de talie și oferindu-i ultimul sărut letal. Apoi urma să-i dea drumul și să cadă-n vidul infinit al celor mai frumoase memorii, atingându-l nostomania de fiecare dată când îndrăznea să se gândească la trecut.

          — Vrei să-mi ceri să plec? Într-un mod frumos? Ben, să știi că asta mă face să mă simt folosit, spuse Owen și-și puse ambele mâini pe unul dintre brațele roșcatului, strâmbându-se imediat ce ochii lor se întâlniseră din noi.

          — Voiam doar să-ți propun să nu mai stai gol pușcă în patul meu, dar poți interpreta cum vrei tu situația. Dacă intră Bev peste noi trebuie să găsesc o scuză bună.

          — Ben! Iar mi-ai cumpărat șervețele de bucătărie în loc de tampoane! se auzi vocea lui Beverly, țipătul ei pițigăiat înăbușindu-se în ceva.

          — Ți-am spus. Îmbracă-te, că și așa urma să-mi spui că ai nevoie de intimitate. Mă duc să creez o diversiune.

          Și-l sărută din nou pe Owen, ca și-un fel de „rămas-bun", lung și plin de regret, lipindu-și palmele de obrajii lui care se încălzeau de fiecare dată.

În cele din urmă, Ben părăsise camera, uitându-se din capul scărilor la sora lui care stătea pe-un scaun din bucătărie și analiză șervețelele de bucătărie pe care acesta tocmai i le cumpărase.

Părea moartă. Ca și când toată oboseala i s-ar fi tatuat în cercurile nocive de sub pupile, lăsând-o fără ultima picătură de energie din corp. Lucrase toată noaptea la proiectele sale legate de facultate. Lucrase până-și frânse dorințele. Până uită cum se simte soarele. Până uită cum arată soarele. Până devenise o cometă grăbită pe un cer plin de stele stătătoare.

Degetele ei lungi și pline de bătături se plimbau de-a lungul unui fruct, analizându-i strălucirea sintetică, care ți-ar fi putut stimula viciile, precum mărul otrăvit care îi stimulă moartea Albei-ca-Zăpada. Își ridică încet capul și-l zări pe Ben, afișând un zâmbet leneș în momentul în care observă că fratele ei e treaz.

— Bev, îmi pare rău pentru asta, întră roșcatul în rolul victimei, coborând scările ca și când toată adrenalina i s-ar fi oprit în călcâie. Data viitoare ar trebui s-o pui pe mama să cumpere chestii de femei. Sau pe Briella.

— De ce vorbești atât de calm cu mine? râse fata fiind ușor jenată, scoțând o sticlă de vin din frigiderul de lângă masa din bucătărie. Mă așteptam să țipi sau să-mi ții o morală despre cum există două tipuri de bărbați și tu chiar dacă ești feminist, nu faci diferența dintre șervețele și tampoane uneori.

Apoi scoase două pahare mari dintr-un dulap îngust, din lemn, din care ieșea un miros puternic de adicție în momentul în care cineva se îmbărbăta să-l deschidă.

— Nu-i adevărat. N-are nicio noimă ceea ce îndrugi tu acolo. Doar pentru că ai realizat cine ești de fapt și acum știi că-ți plac doar fetele, nu înseamnă automat că ai devenit intelectuală peste noapte. Sau că frazele tale sunt coerente.

— Ar trebui să lași crizele astea de frate mic și râzgâiat la o parte, căci până la urmă tu ești cel care se încadrează în „standardele se normalitate" ale societății tâmpite în care trăim. În fine, vrei un pahar de vin? Știu că obișnuiai să bei vin alb cu mama în perioada în care știi tu, eu și Briella ne experimentam adolescența și tata cel mai probabil uita de existența noastră.

Se uită puțin la fratele ei, fluturându-i sticla rece de vin prin față, însă o așeză înapoi pe masă în momentul în care observă că Ben îi dădu de înțeles că e total dezinteresat de situație. Chiar atunci când amândoi îl zăriră pe Owen coborând scările cu o teamă ceva agățată de gât.

Beverly se uită la roșcatul de lângă ea, sorbind cu pasiune din paharul pe jumătate plin cu lichid aromatic. Își ridică sprâncene și închise ochii, ca și când ar fi vrut să le inducă băieților că ea deja știa tot ce se întâmplase între ei, chiar dacă bănuielile ei erau mai lipsite de adevăr decât orice replică de-a lui Sam.

Deși roșcata știa cine era ea cu adevărat, amintirile cu ea și crețul îi zgâriau mintea ori de câte ori aveau ocazia. Odată ce ajungeau s-o stăpânească, îi făceau personalitatea să se spargă și să lase-n urma ei un miros la fel de nociv precum fumul unei țigări abia fumate.

N-avea rost să încerce să-și dea explicații, căci știa că fetele urmau s-o accepte indiferent de relațiile eșuate din trecut. Sau poate urmau s-o judece și să-și bată joc de ea pe motiv că fusese de-acord să-și calce onoarea în picioare, oferindu-și inocența unui tip care ar fi putut pune capăt relației lor efemere în orice clipă.

— A fost o zi plină azi. Nici n-o să vă vină să credeți cu ce ceva am discutat azi. Ugh, și eu ziceam că Ben al meu e dificil, se auzi vocea mamei lor de-afară, moment în care femeia întră pe ușă. Ah... sunteți aproape toți aici. Nu știam că avem o întrunire de familie în care vă cunosc iubiții.

— Eu mă duc să-l conduc pe Owen. A venit aici doar pentru a-mi da o veste... nu tocmai plăcută.

— Iar eu tocmai mă îndreptam spre camera mea.

Doamna Mendes se trânti pur și simplu pe canapea, dându-și jos pantofii albi cu toc și azvârlindu-i undeva prin sufragerie, în timp ce ochii i se ațintiră pe sticla de vin de pe masă.

În timp ce Beverly trânti ușa camerei sale, probabil bând în continuare și înecându-și nesiguranța printre așternuturile pătate cu ură, Ben încercă să închidă ușa în urma lui Owen, însă acesta puse piciorul în prag, mai adăugând încă o frază insipidă la povestea lui amorezată și udată până la refuz cu imaginația incoloră a băiatului cu păr lung.

Într-un final, îi zâmbi slab, făcându-i semn să plece. Roșcatul era mai mult ca sigur că Owen aștepta un sărut din partea acestuia, însă totul era mult prea riscant, mai ales că mama lui ofta și râdea de una singură printre gurile de vin pe care le lua frecvent. Îi făcu cu mâna, parcă promițându-i că relația lor nu se va termina acolo, că iubirea care exista între ei va mai avea o șansă și că până la urmă vor fi fericiți, chiar dacă timpul avea să se împrietenească cu ei pentru o bună bucată de vreme.

După ce-l privi pe adolescent cum se îndepărtează, Ben închise ușa și-și lipi spatele automat de aceasta, uitându-se-n sus, exact la candelabrul excentric care fusese plasat în centrul tavanului, vrând să le arate tuturor musafirilor ce gusturi bune are familia Mendes când vine vorba de artă. Își plimbă degetele de-a lungul ușii, mișcarea lui lentă și delicată transformându-se într-o lovitură dură și neașteptată.

Nici nu se gândi că mama lui l-ar putea vedea sau auzi. Nici nu se gândi că gestul lui fusese puțin cam deplasat. Nici nu se gândi că bipolaritatea îl făcuse să nu mai știe cine e.

— Mamă, am nevoie de ajutor!

— Ultima dată când te-am ajutat aveai saișpe' ani și încercai să agăți un puști în parcarea unui mall. S-au schimbat anumite aspecte de-atunci? îi râse propria-i mamă-n față, ceea ce-l făcu pe băiat să-și încrucișeze brațele la piept și să strâmbe din nas ca s-o înduplece pe doamna Mendes.

— E ceva serios.

— Nimic nu-i serios până când nu bei un pahar de vin cu mine. N-ai mai făcut asta de ceva timp și mi-e dor.

Ben se așeză pe canapea și luă un pahar din mâna femeii, ducându-l la gură pentru a-i induce mamei sale că a căzut în plasa ei, chiar dacă buzele lui abia dacă atinseseră lichidul din interiorul paharului. Nu avea de gând să se îmbete și să-i spună „psihologului său personal" tot ce avea pe suflet, doar ca mai apoi să plângă și să realizeze că e un om mult mai jalnic decât îl bănuiau cei din jur.

Avea prea multă energie și nu știa de unde să înceapă, dat fiind faptul că peste o mie de gânduri îi invadară subconștientul, dar se risipiră precum fluturii din stomacul lui în momentul în care-și deschise gura. Avea prea multe idei și dacă se încumeta să le spună avea impresia că urma să nu mai termine niciodată sau, cel mai probabil, uita cum să respire sau cum să gândească și se bloca cu totul.

Mintea lui era precum un labirint antic care s-ar fi putut prăbuși peste tine dacă ai fi făcut ceva greșit, plin de buruieni care te trăgeau până-n străfundurile pământului. Nici măcar urmele de agonie pe care le prezentai în momentul în care corpul tău zgâriat de greșeli avea să se prăfuiască cu ironie plumburie și să se preschimbe-n cenușă nu te-ar fi putut salva. Oricât de tare ai fi încercat să ieși din gândurile lui, întodeauna exista un lucru, fie el cât de mic, care te trăgea înapoi și te obliga să-ți legi de gât veșnica povară a neînțelegerii.

— Cred că am făcut ceva greșit. Ar trebui sa-ti zic asta? N-ar trebui? Dacă-ți spun o să mă judeci? O sa-ti schimbi părerea despre mine? spuse totul dintr-o răsuflare, despărțindu-se de aerul care-i mai alimenta plămânii și gesticulând de parcă urma să rămână fără energie în corp și asta era ultima lui șansă de a rămâne în viață.

— Ben, calmează-te. Spune-mi tot ce vrei. Sunt psiholog, dar mai presus de asta, sunt mama ta. Nu te voi judeca niciodată, îi răspunse ea, dintr-o dată fiind mai serioasă și lăsând tot alcoolul de o parte, îmbrățișându-și strâns copilul.

— Nu e deloc bine ceea ce am făcut, mormăi roșcatul dintr-o dată, privind în gol, cel mai mic factor extrem fără importanță captându-i întreaga atenție.

Se pierduse deja. O pată neagră de pe perete îl făcuse să-și piardă raționamentul și să-și astupe cuvintele, chiar dacă, cel mai probabil, gândirea lui s-ar fi pierdut demult printre șirurile interminabile alcătuite din semne de întrebare.

— Adică e bine, căci eu am vrut să fac asta, dar urmările nu cred c-o să fie pozitive, adaugă după cinci minute, urmând să izbucnească într-un râs isteric care-i demonstră încă o dată mamei lui că boala care i-a incinerat corpul era mai gravă decât credea.

Și apoi îi povesti tot ce se întâmplase cap-coadă, cum Owen îl fermecă de-a dreptul și-l făcuse să-i ia tot ce avea el mai de preț pe lume, făcându-l să creadă că cele câteva sărutări imprimate deja pe pielea lui aveau să-l vindece de melancolie. Nu omise niciun detaliu și nu se sfii să-i arate tatuajul de pe CEBA, înainte să-i spună și vestea tragică care, însă, fusese acoperită de câteva reprize de râs ironic.

          — N-am făcut asta. Nu sunt sigur că am făcut asta, de fapt.

          — Adică nu ești sigur că l-ai penetrat pe băiatul respectiv sau ce încerci să-mi zici? îi răspunse mama lui în timp ce lăsă vinul care deja se încălzise să-i alunece pe gât.

          — Mamă, ratezi exact ceea ce vreau să-ți zic! Eu... cred că mi-am înșelat iubita moartă.

          Deși doamna Mendes realizase imediat despre cine era vorba, termenul de „iubită" o făcea să se îngrijoreze. Cum putea Sydney, fata care aproape își vomită sufletul în urmă cu câteva ore și urma să fie dusă la dezintoxicare, să-i capteze atenția propriului ei fiu și să-l facă să fie nebun după ea?

          „Întodeauna te-am susținut, dar de-acum nu vreau să te mai întâlnești cu fata asta." suna prea urât, mai ales când venea din gura unui părinte, însă acea situație delicată o făcuse pe femeie să rânjească. Deși mereu Ben vorbea frumos despre Sydney și le spunea tuturor cât de multe planuri de viitor ar vrea să-și facă cu ea, trecutul ei neprielnic îi șterse toate calitățile. Iar acum, dacă „iubita" roșcatului era moartă, mama lui nu avea decât să-i fixeze această idee în minte.

          — Nu ai cum s-o înșeli dacă e moartă, Ben, dar mai mult ca sigur nu cred că ați fost împreună. Știu că în ultimul timp ai făcut pe amorezul și vestea asta te-a doborât complet. E greu de digerat și pentru mine, dar... N-ar trebui să lași un asemenea eveniment să-ți afecteze psihicul. Sydney cel mai probabil va fi înmormântată în Virginia, iar părinții ei nu vor mai ține legătura cu tine. Să fim serioși, cred că nici măcar nu i-ai cunoscut părinții.

           — Dar nu asta e ideea... Eu tot cred că mi-am înșelat iubita moartă! Tu nu înțelegi! Eu am greșit... am greșit și e doar vina mea că mi-am permis să ceva pe urma suferinței lui Sydney, scânci adolescentul și se ascunse în brațele mamei sale, lăsând cele câteva lacrimi înspinate să-i lase urme pe obrajii, legănându-se ușor pentru a trece mai repede peste momentul de tensiune. Mi-am bătut joc de sufletul meu pereche...

          În momentul în care-și auzi fiul îndrugând asemenea minciuni, doamna Mendes îi prinse încheietura și se uită la cuvintele lui. Știa că nimeni nu-i va spune vreodată că-l iubește, căci, după cum gândea ea, niște cuvinte atât de prețioase nu meritau să fie irosite pe un copil bleg, care n-ar fi putut prețui cu adevărat nimic.

          — Nu e sufletul tău pereche. Dacă nu ai fi fost atât de obsedat de ea, poate ai fi realizat că pe încheietura ta n-au apărut alte cuvinte.

          Și odată ce toate cuvintele sticloase îi tăiară pielea inocenței, Ben aproape că-și pierdu cumpătul. Inspiră și expiră și-n cele din urmă simți cât de greu îi era să pronunțe trei cuvinte amărâte, ca și când un întreg scut de tăcere căzu peste el și-i curmă glasul pe vecie.

Nu era adevărat. Nu era adevărat. Nu era adevărat.

          Stins și cu nevoia disperată de a vorbi cu cineva, băiatul urcă-n camera lui și-și luă telefonul de pe noptieră, revărsându-și întreaga confuzie asupra celor câteva rânduri dintr-un articol rătăcit prin căutările lui:

„Specialiștii au declarat că nu s-a găsit încă leacul minune pentru virusul care răpune tot mai mulți adolescenți. Deși aproape toată lumea știe că doar sufletul pereche al unui infectat îl va putea vindeca, Jordan Ownford, ultimul adolescent răpus de Virusul Albastru, a declarat exact cu o zi înainte de a muri că «Între sufletele pereche nu trebuie să existe neapărat o relație romantică.»"

          Nimic. Nimic care să-l ajute. Nimic care să-l facă să înțeleagă dacă Sydney chiar era sufletul său pereche sau nu. Nimic care să-l facă să nu vrea s-o readucă pe Sydney la viață.

          Chiar dacă îi era frică să proceseze toată informația, vinovăția care se plimba prin corpul lui era mai puternică decât orice alt sentiment. Îl făcea să creadă că totul e atât de greșit, că personalitatea lui decedase brusc și din nimic luase viață o nouă variantă a lui, una mai rea, mai crudă și neînțelegătoare.

          De ce ajunsese în punctul în care singurul lui refugiu erau întrebările retorice? De ce, pur și simplu, un nume îl făcea să fie atât de melancolic și să-și dorească să-și îngroape propria viață în vinovăție? De ce, de ce, de ce?

          Tremura din toate încheieturile și degetele de la mâini se mișcau de-a brambura pe ecranul telefonului, transcriind de zor scrisoarea lui lungă și plictisitoare pentru răposata lui iubită. Pentru răposata persoană iubită.

          În doar câteva secunde publicase scrisoarea pe una dintre rețelele sale de socializare, acolo unde se prezenta drept notscaredofhamlet. Și-n nici o jumătate de minut primise un mesaj privat de la o fată, sau cel puțin așa dibuise el citindu-i numele de utilizator.

kim.berly01: totul e-n regulă?

          Inițial nu-i răspunse, însă după ce văzu și celelalte trei mesaje de la ea, își luă inima-n dinți și se deschise cu totul în fața unei persoane străine de pe internet:

notscaredofhamlet: ugh... să spunem. mania nu e prietena mea cea mai bună.

kim.berly01: ești bipolar?

notscaredofhamlet: da.

kim.berly01: ce tare. eu sunt la un centru de dezintoxicare, pentru că am avut parte de... știi tu, plăcerile vieții.

notscaredofhamlet: pe bune? și numele tău real chiar e kimberly? să știi aș vrea să te caut pe listele celui mai apropiat centru de dezintoxicare.

kim.berly01: da. numele tău real care-i?

          Momentul acela de ezitare se putea simți și-n atmosfera care devenise tensionată din pricina tristeții care-i părăsise trupul roșcatului. Deși nu cunoștea nicio Kimberly, frica lui de a-și spune numele real era imensă, așa că decise să lase mesajul fetei necitit.

╚═══════꧁꧂═══════╝

jesus christ, n am mai scris la cartea asta de luni bune și m am simțit puțin aiurea, dar uite că am revenit, cam târziu ce i drept, c un capitol de aproximativ 5,5k cuvinte ;) (scuze și pentru asta, nu știu cine o să aibă răbdare să citească atât tho)

nici nu știu ce să spun, dat fiind faptul că am lipsit atât de mult. (la figurat vorbind, că de bântuit wattpad ul tot l am bântuit :]]) ah, ba da, știu: succes tuturor celor care anul ăsta vor susține evaluarea națională și examenul de bacalaureat!! sper ca totul să fie bine și să ne auzim mai des în vară <33
ah da și mulțumesc mult pentru 7,07k lecturi!! încă nu mi vine să cred *crying emoji*

ALSOOO PAȘTE FERICIT PENTRU TOATĂ LUMEA!! (am ratat și paștele ortodox și cel catolic, dar e okay)